Modurile de sesizare a organului de urmărire penală

   Începerea urmăririi penale şi implicit declanşarea procesului penal presupune in mod obligatoriu ca organele de urmărire penala să aibă cunoştinţă despre comiterea infracţiunii şi să fie sesizate in conformitate cu dispoziţiile legale.

   Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a urmăririi penale.

   În raport cu sursa de informare a organului de urmărire penala modurile generale de sesizare pot fi:
       - externe (plîngerea sau denunţul) 
       - interne (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penala).

   Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:
             - plîngere;
             - denunţ;
             - autodenunţ;
             - depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală;

   Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.
   Plîngerea este deci, un act de sesizare, prin care partea vătămată aduce la cunoştinţa organului de urmărire penala faptul penal pentru care se plînge şi fata de care cere efectuarea urmăririi penale si eventual repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
   Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod special de sesizare.

   Plîngerea poate fi făcută:
       - în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar;
       - oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoana care declară plîngere şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

   Persoanei care face plîngere sau un denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios (conform art.311 Cod penal) fapt ce trebuie consemnat în conţinutul plîngerii şi se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut plîngerea.
   Persoana oficială a organului de urmărire penală, care a primit plîngerea, eliberează imediat persoanei care a depus plîngerea un certificat despre acest fapt, în care se indică persoana care a primit plîngerea şi timpul cînd aceasta a fost înregistrată.

   În cazul, în care, reprezentantul organului de urmărire penală, refuză de a primi plîngerea, persoana care a depus-o se poate adresa judecătorului de instrucţie în decursul a 5 zile de la momentul refuzului despre acest fapt.
   Plîngerile anonime nu pot servi drept motiv de pornire a procesului penal, însă sesizarea primită urmează a fi verificată şi în cazul existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii, organul de urmărire penală din oficiu se poate autosesiza în vederea pornirii urmăririi penale.
   Plîngerea poate fi depusă şi de substituiţii procesuali respectivi soţul pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi, dar cu condiţia că persoana vătămată să-şi însuşească plîngerea. Dacă partea vătămată declară că nu-şi însuşeşte plîngerea făcută în numele său, aceasta nu poate fi luată în consideraţie, dat fiind faptul că ea este titularul dreptului de a depune plîngerea şi poartă întreaga răspundere pentru cazul în care aceasta ar fi neîntemeiată.
   Persoanele cu capacitate restrînsă de exerciţiu, pot face plîngere numai cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

   Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni.
   Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.
   Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

   În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi făcut:
        - în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului. Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;
       - oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către reprezentantul organului de urmărire penală;

   Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul. 
   Denunţul este forma cea mai simplă de informare despre săvîrşirea infracţiunii, făcută de oricine ce are cunoştinţa de infracţiune şi fără să fi suferit vreo vătămare.
   Spre deosebire de plîngere, care nu poate fi făcută decît de către o persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu. La primirea denunţului organele de urmărire penală vor avea în vedere capacitatea celui care 1-a făcut şi seriozitatea lui, fiind obligate ca, în toate cazurile, să verifice exactitatea datelor cuprinse în denunţ.

   În Codul penal există texte care încriminează fapta acelora care au luat cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi nu le-a denunţat, unde este vorba de infracţiuni împotriva statului.

   În anumite situaţii, legea prevede că denunţul poate fi făcut de însuşi cel care a săvîrşit infracţiunea, fapt ce determină fie înlăturarea răspunderii penale, fie atenuarea acestei răspunderi, în acest sens, putem da ca exemplu, mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune sau cazurile cînd legiuitorul, în anumite condiţii, reduce pedeapsa, dînd autodenunţului caracterul unei circumstanţe atenuante. Astfel, în cazul denunţării calomnioase, dacă cel care a săvîrşit fapta declară mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plîngerea ori împotriva căreia sa-u produs probele, că denunţul, plîngerea sau probele sînt mincinoase, pedeapsa se reduce.
   În unele cazuri, denunţul poate fi făcut chiar şi de către persoana care a săvîrşit infracţiunea, în acest caz fiind vorba de un autodenunţ. 

   Autodenunţul reprezintă o recunoaştere din iniţiativă proprie a faptei săvîrşite în cazul în care organul de urmărire penală nu este la curent cu această faptă.
   În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să-şi ascundă faptele şi se sustrag de la răspundere penală, în asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să acţioneze foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă, în cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată etc.)
   În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, că ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr. pen.)

   Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. în cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.
   Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu autodemmţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit.

   Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală.

   Aceasta reprezintă o modalitate de sesizare internă şi constă în posibilitatea organului de urmărire penală de a se auto-sesiza că s-a săvîrşit o infracţiune.
   Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrător poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.
   Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate, contractele economice, menţinerea ordinei publice, controlul traficului rutier, etc. 
   În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin. l p.4 şi alin.3 CPP.

   În practică pot apărea anumite situaţii în care se realizează sesizarea din oficiu:
        - ofiţerul de urmărire penală efectuînd acţiuni de urmărire penală în timpul cercetării unei infracţiuni, descoperă semnele unei alte infracţiuni;
        - organul de urmărire penală stabileşte pe parcursul unei investigaţii operative, împrejurările unei infracţiuni şi în acel timp descoperă o altă infracţiune;
        - la constatarea unor infracţiuni flagrante; 
        - în şedinţa judecătorească, în cazul depistării sau săvîrşirii unei infracţiuni în cursul şedinţei de judecată; (infracţiune de audienţă).

   Organul de urmărire penală este obligat să primească plîngerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvîrşite, pregătite sau în curs de pregătire chiar şi în cazul în care cauza nu este de competenţa lui.