Direcţia generală urmarire penală

   Reieşind din importanţa deosebită pe care o prezintă prezumţia nevinovăţiei, această prevedere a fost ridicată la rang de principiu constituţional şi este consacrată în art.21 al Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994. Astfel art. 21 al Constituţiei prevede :„Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale".

   Codul de procedură penală al Republicii Moldova, fiind legea fundamentală care disciplinează desfăşurarea procesului penal, înscrie între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, principiul prezumţiei nevinovăţiei.

   În dreptul procesual-penal învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Aşadar, art. 8 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova prevede: „Persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatate printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă".

   Prezumţia nevinovăţiei reprezintă o garanţie a protecţiei drepturilor persoanei în cadrul procesului penal, dar în momentul în care se stabileşte că probele au fost riguros administrate, iar vinovăţia este stabilită, prezumţia va fi înlăturată, urmînd să fie aplicate sancţiunile corespunzătoare infracţiunii săvîrşite.

   Legea procesual penală nu înaintează cerinţa că la momentul atragerii persoanei în calitate de învinuit, vinovăţia sa să fie dovedită în mod incontestabil. Dimpotrivă, în conformitate cu art.28 al. l C.P.P. a R.M.: „Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-î săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate. Cu atît mai mult că recunoaşterea persoanei vinovată de săvîrşirea unei infracţiuni şi supunerea ei unei pedepse penale ţine de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

   Reieşind din prevederile art.8 C.P.P. nici o persoană nu poate fi recunoscută vinovată, decît în decursul unui proces judiciar public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

   Fără prezumţia nevinovăţiei, activitatea organelor de urmărire penală, procurorilor poate părea mult mai uşoară, mai rapidă, mai simplă, dar acest fapt este, fie o iluzie optică fie o deformare profesională ce se manifestă prin pierderea simţului realităţii obiective, obişnuinţa faţă de soarta omului. In realitate, prezumţia nevinovăţiei contribuie esenţial la obţinerea unui succes veritabil privind cercetarea şi soluţionarea cauzelor penale, precum şi privind obţinerea unei eficacităţi reale în lupta cu criminalitatea.

   Asigurînd realizarea sarcinilor procesual penale, prezumţia nevinovăţiei garantează drepturile învinuitului, stabilind că până cînd vinovăţia acestuia nu este dovedită în ordinea stabilită de lege nimeni nu se poate considera vinovat. Acest principiu garantează faptul că nimeni nu poate fi recunoscut vinovat de comiterea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale, decît prin sentinţa instanţei de judecată, în corespundere cu legislaţia în vigoare.

   Prezumţia vinovăţiei este o prevedere juridică operativă în corespundere cu care legea stabileşte că, învinuitul este prezumat nevinovat pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal. De aceia, nu este posibilă o comportare cu învinuitul ca cu un infractor, adică, ca cu o persoană, vinovăţia căreia este deja stabilită.

  Prezumţia nevinovăţiei pretinde ca vinovăţia persoanei să fie incontestabil dovedită, iar aceasta presupune faptul ca organele judiciare (organul de urmărire penală) trebuie să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a tuturor circumstanţelor cauzei şi pentru examinarea tuturor probelor, deosebit de importantă fiind cerinţa conform căreia, probele trebuie obţinute numai din surse strict determinate de lege. Aceste probe, la rîndul său, urmează a fi fixate în ordine procesuală, ca urmare a efectuării tuturor acţiunilor procesuale necesare.

   O importantă garanţie a prezumţiei de nevinovăţie se manifestă prin faptul că organele judiciare împuternicite nu au dreptul de a remite învinuitului sarcina probaţiunii. învinuitul nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa, deoarece el este prezumat nevinovat în baza prevederilor legale, iar cei, ce-1 consideră vinovat sunt obligaţi să dovedească vinovăţia lui.

   Vinovăţia persoanei trebuie stabilită prin sentinţă judiciară intrată în vigoare. Acest lucru rezultă din faptul că sentinţa judecătorească este unicul act în care instanţa judecătorească îşi exprimă atitudinea sa faţă de fapta comisă de către inculpat şi faţă de însăşi inculpatul.

   Astfel, fiecare persoană trasă la răspundere penală se consideră nevinovată până la momentul când vinovăţia ei nu va fi dovedită în ordinea stabilită de lege prin sentinţa instanţei de judecată intrată în vigoare.

În concluzie se poate de menţionat următoarele:

   Nimeni nu poate fi tras la răspundere penală în calitate de învinuit, decât în baza temeiurilor şi a ordinii stabilite de lege; nimeni nu poate fi recunoscut vinovat de săvârşirea unei infracţiuni decât de instanţa de judecată; obligaţia de a proba vinovăţia învinuitului este pusă în sarcina părţii ce acuză, partea ce acuză nu este în drept de a pune în sarcina învinuitului - obligaţia probării nevinovăţiei sale, astfel spus, învinuitul nu este obligat de a proba nevinovăţia sa. Transmiterea învinuitului instanţei de judecată nu hotărăşte întrebarea cu privire la sentinţa de condamnare, sentinţa de condamnare nu se poate întemeia pe presupuneri şi se pronunţă numai în cazul când vinovăţia inculpatului privind comiterea infracţiunii a fost dovedită.